La începutul anului 2025, în 27 februarie, aveam o viziune cu coperta primei mele cărți. Într-o clipă, am văzut clar, cu ochiul minții, numele și designul acesteia.
Nu gândisem, până în acel moment, nicicând, că aș putea scrie o carte. Nu m-am imaginat scriitoare, nu am contemplat nici măcar trecător la această posibilitate. Deodată, totuși, am fost nevoită să-mi accept turnura de destin: eram deja autoare undeva „acolo”, chemată să-mi întrupez propriul potențial.
Am simțit că nu am de ales. În interior, plasată într-un foc al plăcerii, inima îmi era devorată.
M-am șters repede pe mâini, căci le aveam ude. Tocmai ce spălasem niște vase. Amuzant cum te pândește destinul în cele mai interesante circumstanțe…
M-am grăbit, simțind că întregul meu viitor mă așteaptă, și am căutat telefonul. Am deschis o aplicație unde să pot desena ce am văzut: numele și elementul central al coperții.
(desenul meu...doar nu credeați că excelez pe toate planurile...)
00:17, 27 februarie.
A doua zi am început să scriu. Eram, încă, sub influența acelui foc, acelei pasiuni care se cobora în troiene din ființa mea eternă. Brusc, din nimicul nașterii, eram scriitoare.
Am scris, și am scris, și am scris. Zi după zi, mă întorceam iar și iar. În propria mea ignoranță, credeam că va fi simplu. Spuneam deseori că această carte „se scrie singură”, căci așa se simțea. Eram într-o cufundare a creativității: vărsam fără oprire.
Văzând ritmul alert de scriere, m-am aruncat la prognostice care nu urmăreau decât să-mi limiteze creația: credeam că o voi vedea finalizată în același an.
Undeva, de departe, infinitatea râdea de mine.
Brusc m-am născut, brusc am murit.
Dintr-odată, nimic nu mai venea. Mă luptam pentru cuvinte, pentru așezare, pentru coerență. Mă frustram, mă enervam și forțam. Voiam același flux, aceeași curgere — încercam să controlez mecanic procesul creativ.
Mă ridicam de la laptop în lacrimi, nevoită să accept că nu am putut scrie o singură propoziție, deși o oră trecuse.
Eram în blocaj.
„Blocaj creativ” puteai să-l numești dacă urmăreai simplitatea… Dar nu din simplitatea aparentă îmi iau satisfacția.
În timp ce scriam, mi se întâmpla deseori să încep să plâng. Scriam plângând. Ceea ce descărcam din cerurile infinitului prin trupul meu pentru a ajunge cuvânt trecea înainte să-mi distrugă interiorul. Energia captată era atât de puternică încât mă transforma în exact același moment în care o materializam pe pagină.
Canalul, trupul și conștiința mea fizică erau alterate, distorsionate și afectate cumplit. Asistam la propria mea moarte. Îmi cedam, cuvânt cu cuvânt, viața.
Dincolo de moarte, însă, e doar mai multă viață. Hrăneam cartea cu propria mea moarte ca să-i validez puterea alchimică, puterea transformatoare. Iar totul se întâmpla dincolo de înțelegerea mea conștientă.
Această conștiință transforma scriitoarea ca să poată transforma cititorul.
Eram sfârșită.
Dar, în același timp, simțeam desăvârșirea eliberării după descărcarea creativă.
Uneori, după ce scriam, eram cuprinsă de sentimente nelumești de plăcere și de împlinire. Alteori, trăiam o epuizare totală, imobilizantă — nu mai eram capabilă de viață.
Mă secam în timp ce mă hrăneam. Renășteam în timp ce muream.
Vă imaginați, prin urmare, de câte ori am abandonat manuscrisul. Treceau zilele, săptămânile, până să mă pot atinge iar de el. În paralel, încercam să trag cu forța din nevăzut creativitatea pentru a o folosi în obligațiile pe care le creasem: trebuia să fiu prezentă public, să filmez, ceea ce implica și mai mult scris, dincolo de marele proiect alchimic „Manifest”.
Deși în mare secăciune interioară, aflată pe suprafața golită a oceanului meu creativ, mă așezam în fața instrumentului de scris și obligam cuvintele să se supună nevoii mele de control.
Am făcut, prin această modalitate, câțiva pași anemici. În cele din urmă, m-am prăbușit.
În octombrie 2025 am acceptat cedarea. Am observat, într-un moment de luciditate divină, câtă neîmplinire trăiam.
Atunci m-am aruncat voit, conștient, în marea moarte alchimică, urmând să trăiesc luni întregi de coșmar.
Am experimentat supranaturalul, desigur, în această perioadă. Am dezvoltat abilități inexplicabile de scriere, de articulare și de limbaj. Am început să intru în transe conștiente de scriere, stăpânind fluxul și direcționându-l voit. Aud, în timpul transelor, cuvânt după cuvânt și scriu texte pe care nu le înțeleg imediat, asupra cărora trebuie, apoi, să reflectez perioade îndelungate.
Magici prin natura noastră, suntem capabili de miracole. Acesta este miracolul meu: a trebuit să mor și să renasc ca să pot descărca conștiința acestei scrieri. Am primit, ca urmare a acestei expandări alchimice, daruri geniale. Și nu mă feresc să le numesc în moduri extraordinare, căci doar așa îți pot demonstra adevărul măreției — adevăr de care ești capabil(ă), singurul adevăr ce te definește autentic.
Voi discuta despre multe dintre aceste daruri parapsihice într-un articol viitor.
Vreau doar să știi, dincolo de subiectul principal al acestei intervenții, că supranaturalul a fost atacat sistemic. Astăzi, oameni geniali primesc diagnostice — totul doar pentru a opri înălțarea Noului Om.
În prezent, las manuscrisul să mă cheme. Această carte va apărea atunci când va fi cel mai mult nevoie de ea. Această carte va apărea atunci când voi demonstra totalmente măreția ce o merită.
Până atunci, vă las câteva fragmente din ea.
Cu iubire,
— Cristiana🫀
„Am avut o viață caracterizată de episoade continue de moarte și renaștere — dureri omenești fatale care îmi îngropau ființa iar și iar. De multe ori, între aceste tentative reușite de distrugere, apucam doar să scot mâna din țărână în intenția de a mă salva, până să simt cum alte straturi din lava morții se revărsau peste trupul meu firav. În acele frânturi de timp ce chinuiau tăcerea morții — am simțit spiritul.” — „Manifest”, de Cristiana Radu
„Moartea n-o aștepți la finalul vieții, ci te apucă cu brutalitate pe parcursul ei. Era anul 2022 și mă dezintegram în mijlocul unui alt episod de moarte — îmi plângeam disperarea trezirii din somn. Îmi picau razele soarelui pe piele, atât de călduroase, într-un septembrie al iubirii, și nu simțeam nimic — inima mea era închisă, complet închisă. Cum simțeam acele raze călduroase — mi-am conștientizat răceala din interior. Am înțeles că, în ciuda a ceea ce mă poate înveli sau nu, în ciuda a ceea ce se poate schimba sau nu în mediul meu exterior — simțeam doar rece. Acum, nu mai era vorba despre ce aș fi putut schimba acolo, ci despre ce aș fi putut trezi din adâncurile mele.” — „Manifest”, de Cristiana Radu
„Oamenii așteaptă răspunsurile pe care le pot obține doar prin căutare proprie. Încă o carte citită, încă un documentar vizionat, încă un punct de vedere extern – iar dincolo de ele, același nivel de conștiință care le-a început. Singura lor căutare este aceea de a sări peste actul sacru al căutării. Nu înțeleg temporalitatea evoluției – dacă ar fi un salcâm, și-ar dori să crească la prima ploaie. Comoditatea în ignoranța vieții îi ucide – fizic și sufletește. Sunt convinsă că așteaptă chiar și de la această carte salvarea. Întotdeauna altceva, altcineva – niciodată sinele. Întotdeauna din afară – nicicând din înăuntru, se autocondamnă într-o agonie a așteptării. Oprește-ți, omule, goana oarbă către împărăția deșartă și închide ochii – Descoperă în calea curgerii sângelui tău calea împărăției celeste.” — „Manifest”, de Cristiana Radu
1 comentariu
Frumos scris. Aproape ca esti martor al intamplarilor relatate. Martor la acele momente de revolutie personala. De luciditate profunda. Astfel, parca vezi unealta scriiturii alunecand singura, dirijata de suflet, intr-un frenetic dans al exaltarii interioare. Intuitie, imaginatie, stil, elegantza si rafinament! Asta o caracterizeaza pe autoarea randurilor de mai sus. Un intelect majestuos, frumos si pur. O etalare magnifica a spiritului omenesc si un indemn la cunoastere de sine, incredere, rabdare si forta interioara. Multumesc, Cristiana!