Vocile unei Noi Lumi

Anemice se plimbă inimile vizionare pe străduțele lumii vechi...

Forțați să se transforme în convenții și reguli scrise din cerneala răcelii, ajung funcționali în cadrul sistemului care nu îi poate adăposti, căci nici măcar nu le aprobă existența.

Oamenii ca noi, cei care simt cu toată ființa dorința unei transformări colective. Oamenii ca noi, cei care cred în compasiune și văd iubirea ca forța absolută de guvernare. Oamenii ca noi, ciudații care nu se supun tiparelor, geniile care forjează noul în lume.

Oamenii ca noi, cei care simt atât de mult încât sperie ordinea nesimțirii, ordinea superficialului.

Cei ca noi… Exclușii. Nedoriții. Uitații. Marginalizații. Cei în care n-a crezut nimeni.

Am trăit din acest nucleu perceptiv de când m-am născut. Mereu o străină înconjurată de străini, am simțit că lumea asta mă sufocă. Interesant cum m-am născut cu o condiție care îmi provoca sufocări în somn, condiție ce a persistat mai bine de 10 ani. „Apnee în somn” au numit-o. Poate că, de fiecare dată când mă întorceam în lumea asta, mă sufoca greutatea ei. Materia ei densă presa pe întreaga mea ființă, creând aceste crize nocturne.

Nu știam unde plecam când adormeam, dar știam unde mă întorc. Întoarcerea era la fel de brutală, de fiecare dată. În cele din urmă, condiția a dispărut ca prin miracol, fără să urmez tratamentele sau indicațiile „specialiștilor”.

Gândesc acum, cu luciditate, că am reușit, într-un final, să mă „obișnuiesc” cu lipsa de „aer” în tărâmul oxigenului.

Am simțit că m-am prăbușit într-o lume letargică, închistată, atât de grea de trăit. Toată viața am purtat, astfel, amprenta de marginalitate: m-am retras, m-am ascuns, m-am închis în singura lume ce-mi dădea voie să respir: lumea mea interioară.

Îmi amintesc crizele de sufocare. Când deveneam conștientă, eram deja în mijlocul lor, în disperarea de a înghiți puțină viață. Inspiram în gol, reușeam, însă, să absorb doar confuzie. Nimeni nu mă putea ajuta…

Crescând, deși vindecată de apnee, am simțit continuu aceeași nevoie de aer, aceeași senzație de sufocare. Societatea, prin intermediul pilonilor săi grandioși (educație, medicină, ș.a.m.d.), reușea să-mi sfârșească plămânii. Simțeam visceral, de parcă o forță din adâncurile mele profund se revolta, toată ignoranța care a ridicat structuri impunătoare de putere.

— „Autoritate” i se spune, Cristiana. Ea guvernează, pedepsește și revoluționează.

— Aha… Când facem din inimă autoritate?

Oh, asta este problema… Nu poți ceda autoritatea inimii, fiind conținută în atâția ochi. Ar însemna să împrăștii puterea tuturor. În acest scenariu utopic, bolnav de idealist, puținii magnați ce au înghițit puterea vor fi nevoiți să abandoneze planul lor măreț de constituire a unui imperiu ce reușește să le centralizeze întreaga puterea; Desigur! Un plan măreț de șiret…

Iată cum se aud vocile noii lumi, însă. Strigă din iubire către iubire. Vor o nouă lume. Vor un nou pământ – un pământ curățat de ghearele lăcomiei și ale îndreptățirii. Vor noi construcții, construcțiile viitorului zidite din compasiune, din unitatea ce se ridică atunci când înțelegem interconexiunea ca lege fundamentală a existenței.

Noile voci… nu strigă după ajutor. Ei sunt ajutorul.

Noile voci… nu strigă a război. Ei sunt compasiunea.

Noile voci… nu urlă disperarea, ci șoptesc potențialul. Tuturor.

Asta fac vocile unei noi lumi: aduc glasul potențialului, glasul puterii.

Și fiecare vibrație ce le părăsește sistemul restructurează realitatea. Din invizibil, nuanțe de vizibil recepționăm. Din individ, mișcări planetare colective trăim.

Noul Om este aici. Îmbrățișează-l. Îmbrățișează-te.

Ai curaj să fii cine știi că poți fi.

– Cristiana🫀